Publicat în Gânduri

Ești doar un copil indiferent

Am ajuns indiferenți, nepăsători, fără motivație. Suntem doar trupuri fără suflet.
Ai ajuns un nimeni.
Tu! Da, tu! Crezi că le știi pe toate doar pentru că ai acces la informații, te faci că înțelegi situațiile altora, te prefaci că simți ce simt și ei, dar e totul de fațadă. Cine în ziua de astăzi mai are o inimă care simte și nu e îngropată la mii de metri sub gheața intactă? Tu cu siguranță nu. Îți faci plăcerile, te cufunzi adânc în ele, uitând de realitate, dar când dai de greu, fugi. Te smiorcăi precum un copil de cinci ani, care fuge dezorientat la mama pentru ajutor. Nu știi absolut nimic de lumea de afară, crezi doar că ai habar, dar pe tine nici măcar nu te interesează. Atâta timp cât îți merge bine și părinții au grijă de tine, aștepți până în ultimul moment, când realitatea te va lovi și te va călca în picioare pentru că nu ești pregătit. Vei cere ajutorul tuturor de parcă ar fi o nimica toată, de parcă ceilalți ar trebui să-ți întindă o mână de ajutor.
Ești penibil! Îmi vine doar să râd.

Știi ce doare cel mai tare? Faptul că nu îți este rușine și ți se pare ceva normal comportamentul tău indiferent. Chiar dacă ai crepa de rușine, tot nu ai schimba ceva. Refuzi criticile altora, te superi dacă nu ești lăudat sau dacă nu-ți ies planurile așa cum ai vrut tu, iar prietenii ți alegi după vorbele frumoase pe care ți le spun. Nu te mira dacă niciunul nu te va ajuta atunci când vei avea mai mare nevoie, pentru că tu ți ai ales așa. Alte persoane suferă, trăiesc în mizierie, se luptă în fiecare zi cu viața, luptă ca să trăiască, iar tu ce faci? Te plângi din nimicuri, nu faci absolut nimic și aștepți să ți se așeze totul pe tavă. Patetic!

Mai patetici suntem noi, cei care așteaptă ca tu să te schimbi. Deși știm că nu o vei face – ca restul celor ca tine – sperăm în continuare la o minune, care poate, poate într-o zi va răsări.

Publicat în Ficțiune, Povești scurte

Regele inimii mele

Doare mai tare decât un junghi la spate, decât o mie de înțepături create de țepii trandafirilor, pe care mi i-ai dăruit în acea zi. Ziua în care am decis amândoi că este mai bine dacă ne îndepărtăm unul de celălalt. Nu este deloc ușor să lași în urmă amintiri puternice, care te-au modelat și te-au făcut persoana care ești astăzi. Am impresia că dacă voi reuși să le îndepărtez complet, inima mi se va spulbera, iar un cub imens de gheață îi va lua locul.
– Măreția voastră, este timpul! vocea umilului meu servitor mă trezește la realitatea crudă, departe de fericirea de mult pierdută.
– Da, desigur. Anunță-l pe general să pregătească armata și să fie pe poziție. Șansele unui tratat de pace cu regatul Redthorn sunt foarte mici.
După aprobarea verbală urmată de o plecăciune, servitorul părăsește camera, lăsându-mă din nou singură cu insecuritățile și fricile mele. Mă decid să las totul în urmă pentru părinții mei, pentru poporul meu, cât și pentru mine. Îmi prind părul lung, de culoarea castanelor, care îmi cade în cârlionți pe spate, într-o coadă de cal și las sabia să alunece în teaca de piele înainte de a mă porni spre locul de negociere.

– Regina Canlight?!
De îndată ce pășesc în sala mare a cabanei situată la granița dintre cele două regate, ascunsă bine în Pădurea Neagră, bărbații muțesc.
– Aproape că nu v-am recunoscut îmbrăcată astfel. Dacă n-ar fi fost acei ochi frumoși, aș fi spus că sunteți generalul trupei, răstește regele Madthorn pe un ton amuzat și totodată foarte jignitor.
– Femeile noastre nu sunt doar de decor. Observ că regina nu v-a însoțit. A rămas în palat cu copiii?
Liniște. Regele își drege glasul puțin stânjenit și mă poftește să mă așez. În spatele său observ silueta solidă a unui bărbat. Fiul regelui. Alexander. Prezența lui îmi înmoaie picioarele, îmi face înima să tresară, iar puținul curaj pe care am reușit să-l adun, mi-l fură. Îi ocolesc ochii, decid să-l îl ignor.
– Ce propuneți?
– Ei bine, ofer un tratat de pace sub formă de afacere. Schimb de bunuri. Vă oferim…
Am continuat să enumăr avantajele de care vom putea profita, am subliniat faptul că un război nu ne-ar aduce decât pierderi și că vor fi mai mult dezavantaje. Zeci de perechi de ochi mă priveau, unii curioși, unii fascinați, iar alții dezinteresați. Înainte de a termina, menționez stilul de viață a poporului mei, care sunt dispusă să-l împart cu alte regate.
– Pot spune că sunt foarte impresionat și în mare parte de acord cu sugestiile Voastre.
Îmi ascund palmele transpirate și încerc să-mi calmez inima, care din nou, emoționată, a început să salte.
– Cu siguranță, dacă circumstanțele ar fi fost mai diferite, aș fi propus o căsnicie între fiul meu și fica fostului rege, ca semn de pace. Cine vrea război între două regate atât de puternice? Face o pauză lungă, după care continuă pe un ton serios, aproape iritat: Dar cred că oricum ar fi fost o greșeală. Avându-vă acum în fața mea, tind să cred că sunteți la fel de nebună precum tatăl vostru. O femeie care luptă? Stil mai deschis de viață? Ha! Ridicol!
– Atunci așa să fie. Război! Oamenii mei sunt pregătiți. Fie ca cel mai bun regat să câștige.
Cuvintele sale m-au împuns atât de adânc încât am crezut că răbdarea și calmul meu se vor transforma furie, urlete și ofense. Faptul că s-a luat de mine nu m-a deranjat atât de tare cât denumirea de nebun adresată bunului meu tată.
Aștept ca sala să se golească, iar ca eu să mă calmez și să-mi adun destul curaj pentru bătălia care va urma. Mereu am urât să văd sânge vărsat. Oameni, fie ei buni sau răi, omorâți fără ezitare, dar când situația îți cere să fii crud, atunci trebuie să lași deoparte toate principiile și să lupți pentru un singur lucru.
Mă ridic ca să plec și eu și să mă pregătesc, dar un bărbat înalt, vânjos îmi taie calea. Ridic surprinsă ochii. Alexander! Acesta mă privește îngrijorat, cu durere neagră în ochii săi căprui. Îmi cuprinde fața în palmele sale fierbiți și face un pas către mine, respirația sa caldă încrucișandu-se acum cu a mea.
– Promite-mi că nu vei da înapoi. Promite-mi că vei lupta până la capăt pentru poporul tău!
– Doar dacă și tu vei face la fel, îl privesc cu ochi rugători și plini de tristețe. Mi-aș fi cufundat fața în pieptul său și aș fi dat frâu lacrimilor, dar o regină nu plânge. Nu față de alții. O regină nu arată slăbiciune, nici măcar celui pe care îl iubește.
– Pentru tine fac orice! șușotește punând accentul pe ultimul cuvânt. Știu la ce se referea. Înainte de a ne despărți a făcut propunerea de a fugi undeva departe de tatăl său și de restul lumii. Dar l-am refuzat. Sunt orice, dar nu o lașă egoistă care evadează pentru a fi fericită. Părinții mei ar fi dezamăgiți.
– Alex… eu –
Restul cuvintelor le-am înghițit împreună cu săruturile tandre de rămas bun. Un gust sărat și amar se sparge în gura mea. Pe chipul înflăcărat a lui Alexander se prelingeau lacrimi. Lacrimi pe care eu le-am ținut în frâu. Îmi desprind greu buzele dintre ale sale, luând o gură mare de aer. Îi sărut pentru ultima dată obrazul umed și mă îndepărtez de el. Înainte de a ieși, fără a mă întoarce cu fața la el, mă decid să-i spun. Are dreptul de a afla chiar dacă e într-un moment nepotrivit.
– Nu-ți face griji. Vom fi bine!
– Voi?
Da, noi. Eu și fiul nostru.

Publicat în Gânduri

Speranță

Trei lucruri ne ajută să suportăm greutățile vieții: speranța, somnul și râsul.

– Immanuel Kant

Sunt de acord cu filozoful Immanuel Kant, mai ales cu primul punct menționat, acela fiind: Speranța. Nu cred că suntem conștienți de puterea care ni se oferă atunci când sperăm. Ne putem da bătuți oricând. Putem înceta din a lupta contra răului, atunci când credem că nu vom reuși, dar atâta timp cât speranța încă există, bătălia încă nu e pierdută. Nu degeaba se zice că speranța moare ultima.

Lipsa de speranță – deja acceptarea înfrângerii.

– Karl Jaspers

La baza a tot celuia ce clădim în viața stă speranța. Cum putem trăi dacă nu știm ce ne aduce ziua de mâine? Facem planuri de viitor fără a știi măcar ce vom face astăzi. Ne luăm libertatea de a visa cu ochii deschiși.
De unde știm că ceea ce începem va fi terminat? Sau cum rezistăm obstacolelor, pe care le întâlnim de-a lungul vieții?… Doar sperând. Sperând că ziua de mâine va fi mai bună și la fel de lungă. E precum lumina de la capătul tunelului.
În mitologia greacă răul de pe pământ este explicat prin cutia Pandorei. O cutie plină de nenorociri, care a fost deschisă de Pandora – prima femeie creată de zei cu scopul răzbunării. După ce Prometeu furase focul din Olymp, ca răzbunare, Zeus o trimise pe Pandora lui Epimetheus, fratele lui Prometeu. Fermecat de frumusețea ei, Epimetheus o luă de soție. Într-o zi Pandora găsise o cutie în camera soțului ei, care nu avea voie să fie deschisă, dar aceasta fiind foarte curioasă, luase capacul și miile de nenorociri, boli și tot ce era mai rău ieșiseră. Dar ceva rămăsese în cutie: un fluture. Acest mic fluturaș semnifica speranța. Nu știu exact toate detaliile poveștii, fiindcă aceasta are mai multe versiuni, dar mesajul este clar: în ciuda tuturor necazurilor date și a răului împrăștiat cu care oamenii trebuiau să se confrunte, un singur lucru îi împingeau de la spate, aceea fiind speranța că vor trece de toate necazurile cu bine.

Viața a fost mereu grea, iar dacă ar fi totul ușor, atunci am ajunge neoameni. Oricum mulți am luat-o pe calea greșită. Aparent e mai ușor să îți vinzi sufletul diavolului decât să lupți împreună cu speranța. Mă întreb dacă pe acei oameni îi mustră conștiința și regretă că au luat această decizie. Nu e mai bine să speri și să fii împăcat cu tine însuți, fără regrete?

De multe ori mă întreb dacă nu cumva credința pentru Dumnezeu și speranța sunt același lucru? Dar un lucru îmi este clar: fără ea nu am fi reușit să luptăm și să fim acum aici.

Publicat în Ficțiune, Povești scurte

Când întunericul câștigă

Stau și mă gândesc. Asta e tot ce pot face de o vreme încoace, mai ales de când răul a câștigat bătălia cu așa zisul bine. A trecut mai bine de jumătate de an de la împrăștierea întunericului asupra  lumii,  asupra noastră. Sincer nu mi-a venit să cred atunci, dar acum înțeleg. Mereu am crezut că omul e bun în adâncul sufletului, chiar dacă nu o arată. Cu toții purtăm o mască pentru a ne proteja de monștri nopții care ne pândesc și așteaptă momentul potrivit pentru a ne ataca. Dar mulți dintre noi am ajuns să devenim ceea ce am pretins să fim. Niște creaturi fără sentimente, egoiste și indiferente la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Am evitat să fim răniți, am vrut să fim puternici fără a trece prin suferință și am crezut că iubirea oferită altora era o slăbiciune. Îmi vine doar să râd de ei, cât și de mine. M-am înșelat amarnic. În momentul în care prăpădul a sosit, oamenii – majoritatea panicați și disperați – au decis să-și vândă sufletul diavolului. Au devenit sclavii nopții. Într-adevăr, nici eu nu sunt mai brează. La început am fost de partea binelui, am sperat că acesta va câștiga, că vor fi destule persoane cu un suflet curat sau cu o minte limpede care aveau să lumineze scumpa noastră planetă. Regret că am avut o astfel de încredere. Singurul regret pe care îl am, de fapt. Sincer, aș fi luptat și eu contra răului dacă știam că vom înfrânge întunericul, dar am refuzat să fiu distrusă împreună cu celelalte suflete curajoase. M-ar fi distrus și așa nu numai că m-aș fi pierdut pe mine, ci și pe el.
Privesc cu un gol în stomac micile luminițe a mașinilor care trec cu viteză și formează linii gălbui precum artificile atunci când se înalță spre cer de anul nou. Înainte mă fascina să văd străzile luminate de farurile mașinilor și de felinare, dar după atâta timp de întuneric, m-am obișnuit încât acum pare ceva normal, neinteresant. Nici nu îmi mai amintesc când a fost ultima dată când am văzut soarele și i-am simțit căldura. Dar parcă nici nu mă prea interesează atât de tare. Singurul lucru pe care îl pot face este să stau la una dintre ferestrele imense a unui apartament dintr-un bloc zgârie-nori și să mă întreb dacă sunt fericită.
Mi-am dat seama că este mult mai ușor să transformi binele în rău decât răul în bine. Totul poate fi asociat cu o coală albă de hârtie care este aruncată în noroi și care nu mai poate reveni la stadiul inițial. Sau ca o pată de vin pe haine care cu greu iese, chiar și după mai multe spălări. A fi rău este o decizie pe care din păcate mulți dintre noi o iau fără a privi măcar o dată înapoi.
Un oftat lung, apăsat, îmi scapă printre buzele uscate. Vreau să mă îndepărtez de fereastra care îmi arată aceleași imagini în fiecare zi, dar de îndată ce simt două brațe puternice încolăcindu-se în jurul abdomenului meu, aer cald bătându-mi în ceafă, acompaniat de mirosul dulceag a pielii sale, mă opresc.
– Ce faci? șoptește acesta, sărutându-mă după ureche.
Răsuflu și mă las moale în strânsoarea brațelor sale, dându-mi doar acum seama cât de încordată fusesem în tot acest timp. Încetul cu încetul mă desprind din amalgamul de gânduri triste și mă las cuprinsă de sentimente calde, plăcute, care-mi liniștesc sufletul negru.
– Nimic. Te așteptam.

Publicat în Povești scurte

Alegerea

     Cât de bine e. Un sentiment atât de plăcut care mă face să zâmbesc incontrolabil. Cu sclipire în ochi privesc mulțimea de oameni intoxicată de frică care se uită la mine cu disperare. Fiecare se freacă unul de celălalt în speranța de a lua o gură de aer și de a scăpa din infernul care aveam să-l aprind. Urlă precum animalele într-o cușcă, ceea ce și sunt, niște creaturi jalnice, uscate și cu un suflet păgân, iar eu, cea care i-a vânat, râd pe nesăturate. Țipetele lor sunt precum o melodie pentru urechile mele. Atât de plăcute, îmi relaxează sufletul care se hrănește lacom din mâhnirea și disperarea lor.
Iau o gură de vin din paharul adus de servitoarea mea loială. Aș fi torturat-o și pe ea, dar cu greu găsești o persoană care să te urmeze și care să nu-și ia viața din cauza fricii și a durerii. Mă ridic de pe tron și mă apropii de un tânăr înalt cu părul blond acoperit de cenușă, buzele uscate și nasul strâmb. Mă privește cu lacrimi în ochi, deznădăjnuit și murmurând cuvinte pline de regrete.
– Îmi pare rău. Am greșit. Vreau să trăiesc.
– Să trăiești? grăiesc eu râzând puternic. Acesta tresări la auzul vocii mele subțiri și își ridică capul fără totuși a mă privi direct în ochi. Era atât de speriat că va muri de mâna mea încât nu îndrăznea să facă o astfel de greșeală.
– Ei bine, îți voi da o șansă, de care sper că te vei folosi. Uite, întind brațul, iar un slujitor îmi așează în palmă un pumnal, dacă vei omorî un bărbat și o femeie cu acest stilet, vei avea cale liberă. Te voi lăsa să pleci. Pentru un moment i se tăiase respirația.
Îi iau mâna și îi îndoi degetele în jurul mânerului. Părea foarte nesigur pe el, puțin poate chiar dezgustat de gândul acesta negru. Mă așez înapoi pe tronul meu din aur și îl privesc îndelung. Situația în care se afla el îmi amintea de momentul în care totul s-a schimbat pentru mine, momentul în care am fost iluminată, iar țelul în viață a fost descoperit.
Trecuseră atâția ani de atunci și totuși îmi amintesc acea zi de parcă ar fi fost ieri. Era toamnă, o zi ploioasă, iar eu mă întorceam din pădure cu mâncare pentru familie. Vânasem de una singură un iepure și o veveriță cu toate că la vârsta mea era jalnică prada. Ceilalți copii erau mai buni vânători. Oricum în viitor aveam să prind mai multe animale, unele mai mari și puternice.
De îndată ce am ajuns în fața casei, mi-am îndepărtat firele de păr negre care erau lipite de față din cauza ploii și m-am mai uitat încă o dată în sac. Chiar în momentul în care am deschis ușa, am auzit o bubuitură și urlete. Părinții mei discutau aprinși, urlau unul la altul, aruncau cu câte un obiect care era mai la îndemână. Nu am îndrăznit să intru și să-i întrerup. Eram foarte curioasă, așa că am așteptat până s-au potolit, apoi am auzit glasul răgușit al mamei.
– Cum putem lăsa casa, rudele și tot ce am adunat de-alungul anilor în urmă? Iar drumul… din Kent până la Wales… ne va distruge fizic dacă vom merge numai pe jos.
– Vom găsi o soluție. Vindem casa și toate lucrurile de care nu mai avem nevoie, iar de banii aceia cumpărăm doi cai. Căruță avem. Ne vom descurca. Ai încredere, nevastă!
După ce mi-am dat seama despre ce era vorba, am încremenit. Nu-mi venea să cred că trebuia să ne mutăm. Asta însemna să o luăm de la zero, ceea ce nu-mi doream în niciun fel. Nici nu am voit să știu din ce cauză tatăl meu luase această decizie, dar era o nebunie curată să arunci în râu toată munca depusa. Dar chiar dacă am vrut să-i confrunt și să vorbesc cu ei, am tăcut în speranța că totul fusese doar o mică dispută și că totul va trece de parcă nici nu ar fi fost. Dar m-am înșelat amarnic.
După o săptămână, într-o dimineață, mă trezește mama să-mi spună că trebuie să o luăm din loc. Bineînțeles că am întrebat-o de ce, dar nu mi-a răspuns. Mă trata ca pe un copil. Așa că, supărată foc, mi-am luat sacoșa și am zbughit-o pe ușă. Direcția? Undeva departe de ei. Trebuia să mă ascund de părinții mei, undeva, unde nu mă puteau găsi. Cu siguranță aveau să plece o dată ce vedeau că în zadar mă căutau și nu eram nicăieri de găsit.
M-am așesat sub un arbore bătrân pentru a-mi trage respirația și a-mi aduna gândurile. Acela a fost momentul când am simțit întunericul explodând în mine. Inima bătea nervoasă, sângele îl simțeam pulsând în tot corpul, iar fiori îmi trecură pe șira spinării. La început fuseseră din cauza fricii că răul mă va înghiți și îmi va distruge judecata, astfel nimicindu-mi viitorul. Dar am stat și m-am gândit dacă să accept acel întuneric sau să încerc să-l îndepărtez. Apoi am analizat tipul de persoană care eram, până mi-am dat seama.
Am refuzat să fiu o lașă care în loc să se confrunte cu situația grea, fuge precum un animal speriat. Niciodată nu m-am dat bătută și am luptat pentru ceea ce am vrut, doar că de multe ori îmi lipsea motivația și puterea. Cu ajutorului lui, a răului, am găsit soluția. De ce să o ducă ei bine, fericiți și fără griji în alt sat, iar eu să mă lupt cu viața de una singură pentru a trăi? Întrebarea aceea nu o puteam scoate nicicum din cap. Că plecam cu ei, că rămâneam în Kent, tot în umbra lor aveam să trăiesc, așa că m-am decis să mă întorc. Când am ajuns, părinții mei stăteau în pragul ușii, cu bagajele în mână și se uitau în stânga și în dreapta. De îndată ce m-a zărit, mama, serioasă și cu o privire rece care îmi îngheță pentru un moment sufletul, a alergat către mine.
     – Haide, mișcă-te. Nu putem sta toată ziua. Trebuie să plecăm.
Nu i-am răspuns, ci am urmat-o tăcută până la căruță unde tata verifica iritat caii. Amândoi au dat să urce, dar văzând că eu nu mă clintesc din loc nicidecum, s-au întors spre mine, iar tata m-a luat de umăr spunându-mi să mă trezesc la realitate și că trebuie să fac ceea ce mi se spune. Să-mi las viața să fie dictată de alții? Nu, mulțumesc.
Cu un rânjet pe față, mi-am dus mâna la spate și am luat foarte hotărâtă cuțitul pe care îl foloseam la vânătoare. Fără a clipi, am înfipt vârful în inima lui, apoi i-am tăiat gâtul ei. Sângele se scurgea, creând o băltoacă mare ca cea de apă atunci când ploua vehement. Luându-le așa de ușor viețile, nu mă prea satisfăcuse pe deplin precum mă așteptasem, dar îmi dăduse putere. Era un mod ciudat de a te înălța, era ceva nou, ceva ce îmi plăcea nespus de mult. Le-am mai privit pentru ultima dată trupurile fără viață. Atunci mi-am dat seama că eu îmi creez viitorul, nu o forță invizibilă numită destin. Mereu există o soluție, fie ea sângeroasă sau nu. Eu am acceptat întunericul care se ascunde în sufletul fiecăruia, chiar și a celui tânăr care încă privește pumnalul, indecis.
Casc plictisită și deschid gura pentru a-i spune băiatului să se grăbească pentru că nu avem timp toată ziua, dar chiar în acel moment acesta se întoarce precum o vijelie înspre mulțimea de oameni și se năpustește la prima persoană pe care o vede. Observ cum o femeie bătrână cade șocată la pământ, iar după ea un bărbat înalt și robust, care încercă din răsputeri să contra atace, dar tânărul blond fusese mai rapid și-l înjughie de mai multe ori.
– E îndeajuns? Pot pleca? Sau trebuie să-i omor și pe ceilalți aflați în sală? Mă întreabă disperat, răsuflând greu. Hainele îi sunt pătate de sângele celor două victime, chiar și chipul său palid e murdar. Mâinile nu îi mai tremură așa de tare ca la început.
Totuși, ar fi putut refuza oferta și să-și spună: Asta mi-a fost soarta, nu am ce face. Dar cu siguranță – așa ca și mine – și-a dat seama că există o scăpare. Îi pot citi determinarea în ochii înflăcărați. Vrea să trăiască și e dispus să facă orice.
Bineînțeles că i-am dat drumul, iar acesta, de îndată ce a văzut calea liberă, a început să fugă precum un animal scăpat de sub control. Sunt sigură că se va întoarce la mine și îmi va cere ajutor. E greu să stăpânești întunericul la început, dar odată ce îl accepți, toate porțile și se vor deschide. Destin? Nu, nu există un astfel de cuvânt în vocabularul meu.
Publicat în Anunțuri

Blog de recenzii – Cronică de insomnii

Nu sunt genul de persoană care să facă reclame la alte bloguri, mai ales celora care au la bază recenziile. Am citit multe recenzii, scrise de diferite persoane, dar puține m-au impresionat atât de mult încât ochii mei să nu sară peste zeci de propoziții. Majoritatea recenziilor le citesc pe jumătate pentru că nu mă mai interesează ce se întâmplă după. Dar am dat mai demult de un blog care m-a atras mult. Chiar dacă este la început, iar recenziile nu apar chiar săptămânal, tot aștept cu nerăbdare următoarea prezentarea a unei cărți interesante.

Blogul, pe care țin neapărat să vi-l prezint, este Cronică de insomnii. Recenziile scriitoarei sunt foarte frumos structurate, iar spoilerele care le dă nu sunt deloc multe după părerea mea. Încă mă atrag mai mult, vrând să citesc cartea. Sunt curioasă 🙂

Publicat în Gânduri

Nu vreau să te pierd

     Precum o statuie îl priveam înconjurat de sângele care se împrăștia tot mai mult pe cimentul rece. Am încremenit, sufletul mi s-a spart în mii de bucățele. Inima se strângea tot mai mult, făcându-se mică, urlând de durere. Aș fi vrut să țip, să plâng, să reacționez cumva ca să ușurez chinul în care eram cuprinsă. Dar în zadar. Eram precum o bombă gata să explodeze în orice moment. Murise? Chiar murise? Nu, nu putea fi adevărat, pentru că el era un luptător. Doar un glonț nu-l putea doborî așa de ușor. E puternic din toate punctele de vedere, știu eu asta, pentru că îl cunosc și… și îl iubesc. Încetul cu încetul îi vedeam corpul în ceață, aproape dispărând din fața ochilor mei. Lacrimile își făcuseră și ele apariția, transformându-mi ochii în două cascade.
Am încercat să mă ridic, să mă duc la el, dar picioarele îmi tremurau incontrolabil. Văzând că nu am nici o șansă să merg, m-am târât precum un vierme până la el. Singura mea dorință acum era de a muri. De a fi cu el. De ce? A sacrificat atâtea pentru oamenii din acest oraș, a făcut un bine tuturor și până la urmă tot el este acela care trebuie să cadă la pământ. Trăim într-o lume în care răul câștigă și binele piere? Ură. Atâta ura simțeam pentru toți ceilalți oameni de pe planeta asta. E numai vina lor că am ajuns să ne târâm în viață, să ne ascundem și să fim controlați de niște bestii fără inimă. Normal aș fi dat vina pe Dumnezeu și mi-aș fi pierdut credința în el pentru tot restul vieții mele, dar știam că nu era vina lui. Greșeala a făcut-o specia umană când a început să vrea și să ceară tot mai mult; să fie lacomă. El doar ne-a creat, iar noi… noi am ajuns să ne mâncăm de vii unii pe alții.
I-am privit chipul întunecat. Mi-am așezat palma pe obrazul lui palid și rece. Vream să-i mai simt pielea fină pentru ultima dată. Cât de mult regret că nu i-am spus ce simt. Am fost atât de imatură încât să-mi pese mai mult de orgoliul meu decât de sentimentele noastre. Acum e prea târziu. Mereu e prea târziu. Dacă aș fi știut că îl voi pierde așa de repede, că va dispărea din viața mea precum o fantomă, atunci nu i-aș mai fi dat drumul.
O durere puternică în zona tâmplelor mă cuprinse, iar în fața ochilor se aduna întunericul de mult așteptat.
– Te iubesc! I-am șoptit înainte de a-mi pierde conștiența

Pentru că nu am mai postat de mult, m-am gândit să postez o scenă dintr-un proiect la care lucrez. Nu știu cât de trist a fost, aștept păreri ^_^ 
Publicat în Povești scurte, Sentimente

Frica de a iubi

Stătea stingher la fereastra camerei sale. Se uita când la oamenii care treceau prin fața blocului, când la poza cu el și ea. Îi lipsea mult, mai mult decât și-ar fi imaginat el vreodată că-i va lipsi o persoană. Inima îi urla precum lupul la luna plină, în timp ce mintea îl consola. Regreta atât de mult ceea ce făcuse, dar în același timp credea că a luat decizia corectă. Oftă lung, apoi se ridică. Își lua puținele scrisori primite, care stăteau împrăștiate în fața ușii. Se așeză pe pat, după care începu să citească cu dezinteres numele expeditoriilor de pe plicurile albe. Telecom; Dl. Friar, proprietarul blocului; R.R… Se opri la scrisoarea cu acele inițiale. Mâna începu să-i tremure în timp ce ochii priveau neîncrezători ceea ce aveau în fața lor. Luă un cuțit mic din bucătărie și cu mare grijă desfăcu plicul. Apoi începu să citească cuvânt cu cuvânt. Vocea îi tremura incontrolabil.

„Dragă

Ale

Din păcate nu am nici o idee cum să încep o scrisoare care cu siguranță va fi aruncată după ce o vei citi. Așa că voi începe prin a-ți spune că: Ai greșit! Ai plecat sau mai bine spus, te-ai decis să te ascunzi de mine, de iubirea mea nevinovată. Îți este așa de frică încât a trebuit să fugi precum un laș? Știu foarte bine cum ești, pentru că îți cunosc trecutul și prezentul. De fiecare dată când ai avut șansa de a fi iubit, ai fugit. Ai suferit, înțeleg. Persoane, în care ai avut încredere și de care te-ai atașat, te-au părăsit fără a privi înapoi. Din păcate nu știu cum e să fi lăsat baltă, în propria durere sufletească, dar poate am să aflu, dacă…
Ai plecat și totuși îți înțeleg acțiunile. De ce? Pentru că eu nu renunț așa de ușor la o persoană pe care o iubesc din tot sufletul. Atunci când te-am cunoscut, ai fost precum carapacea unei broaște țestoase. De nepătruns. Dar ai făcut puțin loc și pentru mine. De ce? Dacă ai știut că ai să te ascunzi precum un fugar, de ce te-ai decis să-mi faci una ca asta?  Vrei să simt ce ai simțit și tu?
Nu vrei să fi rănit. Da, ți-ai creat un mecanism de apărare, care încetul cu încetul am reușit să-l sparg bucată cu bucată. Mai aveam puțin și aș fi ajuns la sursa suferinței tale. Te-aș fi vindecat fiindcă eu cred în mine și puterea iubirii.
Poate par egoistă, poate chiar sunt. Tânjesc după parfumul puternic și unic al pielii tale. Ochii tăi albaștrii, precum cerul dimineața, îi văd pretutindeni. Îmi este dor de zâmbetul tău ștrengar care mi-l arătai doar atunci când eram singuri. Doar noi doi, în lumea noastră. 

M-ai sărutat cu atâta pasiune, apoi mi-ai spus că mă iubești fără a clipi. De ce ai dispărut a doua zi fără nici măcar un cuvânt? Am sperat că te vei întoarce, dar au trecut atâtea săptămâni – nici nu știu câte – care s-au simțit precum luni. Nu vreau să mai îmi pierd timpul sperând și imaginându-mi cum ar fi fost dacă… Viața e scurtă, iar eu vreau să iubesc și să fiu iubită. Poate par rece, dar am încercat tot ce am putut.
Nu sunt genul de persoană care să se roage de alții și asta știi și tu. Dar… te rog, nu îți fie frică de iubirea oferită. Haide să ne bucurăm de fiecare moment pe care îl putem petrece împreună și să ignorăm viitorul. Oricum nu știm ce ne va aduce ziua de mâine. Sincer, te iubesc și sunt pregătită să fac compromisuri. Tu ești?

– R”

Își șterse lacrimile, care udaseră mai mult de jumătate din scrisoare. Fără a mai sta pe gânduri, se repezi la geaca de piele de pe umeraș după care ieși din apartament precum o vijelie. Într-adevăr, ii era frică de iubire, dar mai mult frică îi era să o piardă. Nu vrea să trăiască cu un regret atât de mare.

Publicat în Poezii?!

Ca o stea

M-am întins pe o pătură,
Sub ceurl plin de stele.
Apoi am stat și m-am gândit:
„Cum ar fi ca eu, să fiu una din ele?”
Departe, în infinita galaxie,
Să atârn și să mă bucur
De compania celorlalte stele.
Fie c-aș vrea, fie că nu
Aș fi mereu cu cineva.
N-aș avea timp să mă gândesc
La tot ce în lume se petrece.
Aș fi eu și aș zâmbi
Că am cu cine vorbi.
Singurătatea pretudinteni se găsește.
Încercăm din răsputeri
De ea noi să fugim,
Dar în zadar,
Până la urmă tot singuri rămânem.
„Stele frumoase și strălucitoare.
Luați-mă și pe mine cu voi.”
Am strigat închizând ochii și sperând.

Publicat în Gânduri

Oglindă spartă

Cine suntem cu adevărat? Totul pare o iluzie frumoasă. Suntem cine pretindem să fim sau suntem ceea ce ne dorim să devenim? Atâtea ispite, o multitudine de oameni care ne influențează modul de a trăi, de a gândi, chiar și de a vedea lumea, și un obstacol imens: Noi înșine. Suntem singurii care ne punem piedică la viața, pe care încercăm din răsputeri să o trăim cum se cuvine. Suntem slabi pentru că nu luptăm pentru ceea ce ne dorim și pentru ceea ce credem. E greu, într-adevăr, dar nu e imposibil. Ne lăsăm ușor purtați de răul ce se ascunde sub forma unei umbre, care pare a fi a noastră. În loc să ridicăm capul și să înfruntăm frica după care ne ascundem mai tot timpul, ne adunăm într-un colțișor.

Ce e rău și ce e bun? De unde știu dacă greșesc? Dacă mă las purtată de așa zisa rațiune, e de bine? Sau fac un rău mie și a lumii? E corect dacă îmi iau ca model de urmat alte persoane, pe care le cunosc sau nu? Sau trebuie să fiu eu însămi? Să ascult ce zice lumea și să mă las modelată de dorințele și criticile lor? Mereu mi s-a spus – se spune și în general- că trebuie să-ți urmezi visele… Dar dacă nu am nici-un vis concret ca alții? Singurul lucrul, pe care mi-l doresc din tot sufletul, este să fiu fericită.

Din răsputeri încercăm să impresionăm alte persoane, să le arătăm că suntem buni la ceva. Ne place să fim lăudați și să se vorbească de bine de noi, dar greșim. Singurul lucru, pe care-l facem, este de a ne lăsa purtați de ideile societății și a celor din jurul nostru. Ajungem la un anumit punct, când alții ne dictează viața și devenim oameni fără principii. Nu e mai bine să trăiești așa cum îți place? Asta ar însemna că faci ceea ce te definește, ai fi tu însuți. Sau e greșit? Dacă societatea nu te va accepta așa cum ești și vei rămane singur? … Ce prostie! Mereu va fi cineva care te va accepta așa cum ești. Important e să fii puternic și să nu te lași atras de așa zisă ispită.

Fiecare om cu o conștiință ar trebuie să și-o păstreze cât de cât curată – chiar dacă nimeni nu o are în totalitate curată. Dar numai dacă dăruim cât mai multă iubire celor din jurul nostru și lăsăm egoismul deoparte, poate atunci vom reuși să o întreținem. E greu să te gândești la alții, iar acțiunile să le direcționezi către binele lumii. Vrem să o ducem bine, dar cum putem îndeplini această dorință fără a îngreuna viața altora? Sau… nu… poate nu… cine știe ce trebuie exact făcut.

Dar totuși, cum suntem noi cu adevărat? Influența este atât de mare încât nu mai putem distinge realitatea de vis, răul de bine… Le amestecăm. Albul și negrul devin gri, iar posibilitățile de a merge în stânga și dreapta se transformă dintr-odată într-o singură direcție, anume centrul. Mergem doar în față… doar atâta știm.